Strainii familiari. Da, un paradox pe care il traim zilnic, din cauza rutinei noastre.Din cauza automatizarii noastre, din cauza ca noi traim dupa principiide genul: " live young, die fast" dar nicioadata nu le punem in practica. Nu ca nu am vrea,ci pentru ca alti factori ne restrang oportunitatile.
De fiecare data cand mergem intr-un loc la o ora stabilita, fie si o statie de autobuz, o sa ne intalnim cu niste oameni pe care deja i-am mai vazut,nu o data de doua ori ci de atatea ori cat am frecventat acel loc. Este drept ca nu putem sa intretinem o conversatie cu ei,pentru ca nu-i cunoastem,dar mereu ii vedem si ni se pare cunoscuti si parca vrem sa le spunem ceva cand ii vedem in alt loc, sa le spunem noutatile dar nu putem .Ii vedem mai mult pe ei decat pe prietenii nostrii. Ceea ce este tragic. Este si mai tragic sa vezi mereu acealeasi feţe din vina noastra, din vina rutinei pe care o urmam. Mereu cand mergem in autobuz spre scoala vom vedea colegi de liceu,pe care avem senzatia ca ii cunoastem, dar de fapt noi ii stim din priviri, si nimic mai mult.
De aceea mereu am vrut sa traiesc cu o punga pe fata, asa lumea va zice,uite e fata de dimineata, inca mai are punga aia de hartie pe fata. Cel putin asa nu-mi va fi frica sa ma uit la acei oameni pe care ii cunosc sau vreau sa ii cunosc, dar mie frica sa ma uit in ochii lor. Cel putin asta ar fi masca mea detasabila.
