When time passes...

Reflectand, asupra ce am fost si ce nu vom mai fii niciodata. Am reflectat asupra momentelor din trecut care nu le vom uita niciodata, si mereu imi spun in minte, nu ma voi schimba, voi fi acelasi copil nebun de alta data. Dar nu asta nu se poate, m-am maturizat atat cat trebuie si copilul din mine incearca sa iasa si sa-si faca un nume, pentru ceea ce a fost, si nu va mai reusi sa fie. Oamenii se schimba, de cele mai multe ori din cauza anturajului, vor sa fie din ce in ce mai mult ca prietenii lor si personalitatiile lor, nu se completeaza, si sunt exact la fel.

Mereu am crezut ca orice persoana, indiferent de varsta are un moment in care "explodeaza" si uimeste lumea, un moment in care isi doreste sa fie auzit, si sa fie recunoscut pentru ceea ce a facut el insusi.

 

Paradox

Strainii familiari. Da, un paradox pe care il traim zilnic, din cauza rutinei noastre.Din cauza automatizarii noastre, din cauza ca noi traim dupa principiide genul: " live young, die fast" dar nicioadata nu le punem in practica. Nu ca nu am vrea,ci pentru ca alti factori ne restrang oportunitatile.

De fiecare data cand mergem intr-un loc la o ora stabilita, fie si o statie de autobuz, o sa ne intalnim cu niste oameni pe care deja i-am mai vazut,nu o data de doua ori ci de atatea ori cat am frecventat acel loc. Este drept ca nu putem sa intretinem o conversatie cu ei,pentru ca nu-i cunoastem,dar mereu ii vedem si ni se pare cunoscuti si parca vrem sa le spunem ceva cand ii vedem in alt loc, sa le spunem noutatile dar nu putem .Ii vedem mai mult pe ei decat pe prietenii nostrii. Ceea ce este tragic. Este si mai tragic sa vezi mereu acealeasi feţe din vina noastra, din vina rutinei pe care o urmam. Mereu cand mergem in autobuz spre scoala vom vedea colegi de liceu,pe care avem senzatia ca ii cunoastem, dar de fapt noi ii stim din priviri, si nimic mai mult.

De aceea mereu am vrut sa traiesc cu o punga pe fata, asa lumea va zice,uite e fata de dimineata, inca mai are punga aia de hartie pe fata. Cel putin asa nu-mi va fi frica sa ma uit la acei oameni pe care ii cunosc sau vreau sa ii cunosc, dar mie frica sa ma uit in ochii lor. Cel putin asta ar fi masca mea detasabila.

where is it?

should I wonder? what should I do? will people think I'm not normal,will people begin talking? so people talk,maybe they lie,this must be it. Don't even try to mention what other people think ,because you don't know! and this is just sad. Trying to know what people think is just not it. But trying to understand them by their stories, it's something different. I love to listen to other's people happenings and stories, I love how people like to share their stories even though the stories are quite frightening, but you just sit down and listen quietly because you like listening them. Real stories that made them powerful or even wiser. I miss hearing those stories. So if you wonder,or even try to think of what is in my mind, well you're in the wrong place. I don't explain myself good enough. I'm an abstract person,I try finding what cannot be found. People think I'm insane because every time I try to focus on something, my mind goes.flows.to nowhere.So if you catch my mind, or my soul, be careful, I will be needing it sometime!